Despre amânare II –Oamenii mari nu caută scuze

Încheiam articolul anterior spunând că la căutat scuze suntem experţi. Chiar dacă iniţial am redactat acea frază pentru a conferi articolului o încheiere de efect, ulterior, când pregăteam articolul pentru publicare, fraza mi-a atras atenţia şi m-a determinat să mă gândesc mai profund la acest aspect.

Cum menţiona şi Rita Emmett în lucrarea sa „Ghid pentru învingerea amânării”, „scuzele sunt argumente logice pentru aspecte psihologice”. Cu ajutorul lor căutăm să argumentăm motivul pentru care am făcut (sau nu am făcut) ceva în faţa celorlalţi sau chiar în faţa noastră. Uneori alocăm căutării scuzelor mai mult timp decât alocăm sarcinii respective iar cu timpul ne perfecţionăm în aşa manieră încât devenim din ce în ce mai credibili.

Dar scăpăm din vedere scopul principal. Interesul nostru nu este să căutăm scuze ci să executăm sarcini dar de multe ori scopul principal cade în plan secund. Cu cât mai mult ne perfecţionăm în tehnica găsirii scuzelor, cu atât mai puţine lucruri realizăm. Acest gen de atitudine apare când nu avem suficient de multă încredere în noi, când încercăm să ne menţinem o stimă de sine şubredă mai mult prin argumente şi mai puţin prin fapte. Dar în momentele de bilanţ, când inventariem ceea ce am făcut şi nu scuzele pe care le-am găsit, sunt mari şanse să se instaleze depresia.

Chiar dacă avem impresia că scuzele ne întăresc poziţia în ochii celorlalţi şi ne menţin stima de sine, pe termen lung au exact efectul opus. În primul rând scuzele îţi diminuează stima de sine întărindu-ţi convingerea că tu nu poţi face nimic cum trebuie/când trebuie.  Cu cât mai multe termene ratezi cu atât mai mare este probabilitatea ca şi următorul termen să aibă aceeaşi soartă. Cu cât mai puţine sarcini execuţi cu atât mai greu îţi va fi să te apuci de treabă. Succesul generează succes, eşecul generează eşec. În al doilea rând scuzele te discreditează în ochii celorlalţi care cu timpul încearcă să te evite sau te implică doar în sarcini minore şi rutiniere, „muncă necalificată” –cum îmi place mie să o numesc.

Prima mea notă proastă a fost un 3 la biologie în clasa a şaptea. Luasem un premiu la un concurs internaţional de poezie şi, ocupat să îmi primesc aplauzele şi laurii, nu am mai repetat lecţia din acea zi. Că doar aveam o scuză bună. Am avut grijă să o comunic profesoarei la începutul orei. Dar primul scos la lecţie am fost eu. Cum nu cunoşteam nici măcar titlul lecţiei e uşor de anticipat ce a urmat. Mă simţeam frustrat şi nedreptăţit. Doar reprezentasem şcoala la acea festivitate. Am discutat şi cu directorul dar „sentinţa” a rămas definitivă. Profesoara mi-a spus atunci un lucru pe care l-am înţeles mult mai târziu: „Oamenii mari nu caută scuze”!

Draghici Liviu -Senior Project Manager la Vodafone Romania

Related posts: